Contratimp

Mă uit în trecut şi nu înţeleg
Urmele paşilor mei.
Privesc îngheţata zăpadă
Prin care picioarele mele desculţe,
Îmi amintesc, s-au rănit,
Dar urmele lor închipuie semne
În alfabetul unei limbi dispărute.
Ieri ce voiam să spun
Şi mâine cum voi mai citi
Durerea mersului de-acum,
Când clipele obeze
Par ani şi anii epoci
Nehotărâte şi fără sfârşit?
Nici un răspuns nu se naşte
Decât când nimeni nu mai are
Nevoie de el
Şi întrebarea care-l aştepta
A murit.

("Contratimp" - Ana Blandiana)

shape of my dream

În fericire

Sunt clipe când toate le am...
Tăcute, duioase psihoze -
Frumoase poveşti ca visuri de roze...
Momente când toate le am.

Iată, sunt clipe când toate le am...
Viaţa se duce-n şir de cuvinte -
Un cântec de mult... înainte...
Momente când toate le am...

("În fericire" - George Bacovia)

Timp

"Se poate stinge pocnind ca un bec

şi-această secundă ştiută.

Poate rămâne ca la înec

deasupră-ne, apă stătută.

Întreceri subţiri, de umbre fugare

seara sub lună, ca sub un tavan

rotund şi-azvârlit la-ntâmplare,

din toţi ochii deschişi, - simultan.

Horn invers, cu fumul in râpă,

cu ceru-n prăpăstii atras.

Poate de-aceea, mărit ca de lupă

se-arată ce ne-a mai rămas.

Uite-l:  nu seamănă  cu niciun cuvânt.

Nici nu poate fi spus, nici văzut.

Stă între cer şi pământ

Şi n-are sfârşit şi nici început."

("Timp" - Nichita Stănescu)

Pe strada cu fluturi

"Voi trece pe strada cu fluturi
când muşcă cerul
din retină,
să-mi soarbă
un pahar cu apă."

("Pe strada cu fluturi" - Mirela Burhuc)

hopefully

...

Rătăciri

pierdute-n zare...

portativ

hypnotic mind

gânduri stranii

silence

...

...

the house

in your mind

silence

Jurnal de înger

“Sunt stăpânit de soare ca de-un gând

Înflăcărat. Mi-s umbrele penumbre,

În dup-amiaza veşnic surâzând

Parfumurile nu mai pot să umble,

Ci cad încet, fără destin,  din flori,

Ca nişte leşuri de fitile groase.

Melci descărnaţi de patimă şi dor

Se-nchid cu ele-n palidele case

Spre-a le iubi bezmetici până când

Razele fac  în aerul frel tumbe.

Sunt stăpânit de soare ca de-un gând

Înflăcărat. Mi-s umbrele penumbre… “

("Jurnal de înger" - Emil Brumaru)

Ziua copilăriei

La întâi de Cireşar,
E un început de lună,
Aducem copiilor în dar,
O lume mult mai bună.

Alergaţi, iubiţi copii,
Prin pajişti cu stele,
Realizaţi din păpădii
Acele magice inele.

Venim să mai visăm,
Cu inimi inocente,
Împreună să plecăm,
Spre lumile perfecte.

( Mihai Leonte din "Armonii majore" )

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, douâ culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

("Ce bine că eşti" - Nichita Stănescu)

poate

"aşa aş vrea sa mă-ntind pe spate
pe spate întins, să am sub coate,
coate bătute, cu miros de pământ
pământ pe bune, nu doar un cuvânt

cuvânt rotund, proaspăt rostit
rostit în şoaptă, aburind a simţit
simţit aievea, fără tăgadă
tăgadă fake, cu miros de pomadă

pomada lui tata, cu miros abundent
abundenţa ălui ascuns sentiment
sentimentul exact că-nainte de toate
toate se-ntamplă, dar nu sigur, ci poate"

("poate" - Iv cel naiv)

...

de-ai sti...

te-aş fi păstrat pentru o zi
şi ceasuri ar fi fost destul,
poate minute, tu de-ai şti
că în secunde te-am pierdut…

...

Îţi mai aduci aminte...

"Îţi mai aduci aminte marea aflatã pururea de gardã,
Îţi mai aduci aminte plopii tremurãtori din ţãrmul ei,
Îţi mai aduci aminte zorii când soarele-ncepea sã ardã
Dezmeticindu-ne ce suntem, sau ochii tãi, sau ochii mei?

Îţi mai aduci aminte noaptea ca o hipnozã peste creier,
Îţi mai aduci aminte felul în care ne copilãream,
Îţi mai aduci aminte rolul de somnifer al unui greier,
Îţi mai aduci aminte sarea ce se cristaliza pe geam?

Îţi mai aduci aminte totul, tãceri urmate de cuvinte,
Îţi mai aduci aminte plânsul locomotivelor în gãri,
Îţi mai aduci aminte faptul cã eu nu-mi mai aduc aminte,
Îţi mai aduci aminte moartea cu-nfãţişarea unei mãri?

Eu am uitat de-atâta noapte întregul vis ce mã-mbãtase
Senzaţiile ei în creier mi le usuc ca pe idei,
Şi cer sã vinã gunoierii s-o ia şi-n pace sã mã lase,
Ca sã-mi aduc aminte munţii din toate-adâncurile ei."

("Îţi mai aduci aminte" - Adrian Păunescu)

Coşmar

“Mi-e trupu-n primejdii, rabinul se scoală,
întinde o mână, cu alta măsoară
şi lutul din sânge cu-o forţă brutală
se naşte, tot creşte şi mă înconjoară.

Buclaţi stau nerozii de viermi şi apasă,
pe trupul meu alb e culoare de humă,
golemul priveşte şi faţa-i hidoasă
se-apleacă spre chipu-mi şi vine furtună.

Eu ţip însă trupul îmi pare de piatră,
mă strigă şi luna şi cerul mă strigă,
iar mâna mea albă devine albastră
doi ochi de golem tot încep să mă frigă.

De sus o lumină învie-o cărare
şi-o pasăre albă se-aruncă pe frunte,
cu aripa-i caldă sărută şi moare
pe braţele mele subţiri şi cărunte.

Pe frunte sărutul mai dăinuie încă
chiar dacă în clocot îmi fierbe blestemul,
nu-i nimeni aicea, doar ploaia pe-o stâncă
îşi face loc neted să-nece golemul.”

(“Coşmar” - Mirela Burhuc)

...

Iarna

"Vine-o pasăre şi coase,
În fuioare de mătase,
Ale norilor atlase,
De ţări lungi şi lunecoase...
Vine-o fată şi descoase,
Tot ce pasărea lucrase,
Şi cu genele-i lucioase,
Ninge flori de nea frumoase,
Şi-apoi le preschimbă în raze,
Argintând cărări şi case..."

("Iarna" - Nichita Stănescu)

Miezul iernii

"În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!"

("Miezul iernii" - Vasile Alecsandri)

..

.

..

...