Coşmar

“Mi-e trupu-n primejdii, rabinul se scoală,
întinde o mână, cu alta măsoară
şi lutul din sânge cu-o forţă brutală
se naşte, tot creşte şi mă înconjoară.

Buclaţi stau nerozii de viermi şi apasă,
pe trupul meu alb e culoare de humă,
golemul priveşte şi faţa-i hidoasă
se-apleacă spre chipu-mi şi vine furtună.

Eu ţip însă trupul îmi pare de piatră,
mă strigă şi luna şi cerul mă strigă,
iar mâna mea albă devine albastră
doi ochi de golem tot încep să mă frigă.

De sus o lumină învie-o cărare
şi-o pasăre albă se-aruncă pe frunte,
cu aripa-i caldă sărută şi moare
pe braţele mele subţiri şi cărunte.

Pe frunte sărutul mai dăinuie încă
chiar dacă în clocot îmi fierbe blestemul,
nu-i nimeni aicea, doar ploaia pe-o stâncă
îşi face loc neted să-nece golemul.”

(“Coşmar” - Mirela Burhuc)