| E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, douâ culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu