Pariu pe-o poarta, miza pe-o cale

Atunci cand se inchide usa definitiv... probabil ca vom fi mult mai linistiti, impacati, resemnati, fara de “intristare si suspin” , insa cu o minunata “viata fara de sfarsit " inainte... n-am fost niciodata o credincioasa desavarsita si nu cred ca voi deveni de acum incolo, cine stie... mai am timp sa ma “maturizez”, sau poate ca nu... timp...
E totul atat de relativ, timpul cu atat mai mult...

... tragica experienta de a pierde pe cineva drag sufletului meu, m-a facut sa fiu asa: necredincioasa, neputincioasa, neindreptatita, revoltata si extraordinar de trista in fata a ceea ce inseamna soarta/destin, in fata a ceea ce credem initial ca suntem indreptatiti sa avem, sa ne bucuram, sa impartasim... m-a facut sa fiu neincrezatoare in lumina de dincolo si in bunatatea desavarsita si neconditionata, pentru care nu esti niciodata pregatit: indiferent de cat de batrani iti sunt parintii, indeferent de cat de resemnat esti in fata unei boli ce nu-ti mai da nici o sansa si cu atat mai putin sa inteleg despartirea de cei dragi inainte de vreme...
... “jongleaza” parca cineva cu intamplarile, cu ceasurile rele ce converg catre aceste rupturi iremediabile, ce reusesc a-ti marca existenta pentru totdeauna. Nu mi se pare cinstit insa a duce acest pariu cu cei care inca nu si-au jucat toate cartile, miza e mult prea mare pentru cei care abia isi incep viata in evolutia lor ca si indivizi: cu planuri pentru copiii lor, cu planuri pentru parintii lor (in speranta de a-i rasplati pentru efortul acestora in a-i educa si forma cum au putut si ei mai bine, suplinind aportul financiar cu inegalabila dragoste, cu nemarginirea ei), cu planuri pentru reusitele lor binemeritate in cariera pentru care si-au pus viata personala gaj, cu planuri de vacanta, cu planuri de viitor...
... sunt constienta ca nu suntem nemuritori, e in firea lucrurilor ca totul sa decurga asa, au plecat altii si acum suntem noi, plecam noi si vin altii,...dar nu, nu inainte de vreme...asta mi se pare o incercare necinstita, incontestabila si strigatoare la cer...


... se naruie intr-o clipa TOTUL ... ramanand din noi, din ei doar fotografiile galbejite incarcate de momente unice, traite parca intr-un vis din copilarie, sau vizualizate intr-un film ce te-a impresionat foarte mult si ulterior incerci din raspunteri a-l corela cu propriile-ti experiente....
.... ramanand doar scrisorile invechite ce pastreaza pe langa valoarea sentimentala si greutatea cuvintelor ce-ti rasuna in urechi prin vocea inconfundabila a celui ce nu demult iti desfata si-ti incanta fiinta si privirea, lasandu-te cotropit de sentimentul de siguranta si iubire ce nu demult te invaluia si-ti oferea deplina liniste si desfatare...
... ramanand doar zgarcitele amintiri pe care te tot straduiesti din raspunteri sa ti le reorganizezi in sertarasele memoriei tale (incarcate cu mult prea banalele activitati cotidiene si deja mult prea neincapatoare), in cat mai multe detalii posibile, detalii reale, neimprumutate din trairile nimanui, din scenariul nici unui film, ci traite pe propria-ti piele, pe propria-ti rasuflare...
...amintiri ce ti-ar putea hrani sufletul cel putin pana a II- a zi, cand speri sa te trezesti din acest vis, vis care nu se mai termina si are totul pus la punct pana in cele mai mici amanunte, fara a-i pasa ca tu nu traiesti decat un nenorocit de cosmar cat se poate de real si tragic.

Si in lupta asta cu tine, ajungi in puctul in care constientizezi aceasta realitate, aceasta fiind si cea mai buna veste... Unii nu reusesc sa o treaca, sa o pacaleasca, ramanand ancorati intr-o realitate confuza, permanent schimbatoare, insa pentru totdeauna fericiti...sunt incantati ca nu mai sunt nevoiti sa suporte despartirea de cei dragi, raman conectati cu ei pentru totdeauna, au usile deschise pentru eternitate, pot calatori oriunde doresc sufletele lor, cu cine doresc si oricat timp ar avea nevoie pentru asta, pentru o deplasare reusita. Si chiar nu sunt de compatimit sau de judecat pentru asta…e dreptul lor, e drepul lor de a fi cu cei dragi lor, indiferent de mijloacele si felul lor de exprimare, exteriorizare…

Pur si simplu sunt suflete, conexiuni pe care nici macar moartea nu le poate desparti, anihila… nici macar moartea nu poate inchide usa, oricat de ruginite si de neclintit ar parea a fi balamalele, oricat de betonate ar avea temeliile, oricat de statornic si ferm ar fi lemnul ei…
Altii isi dau seama insa ca o usa o data inchisa in urma unui suflet ce ne paraseste, ramane astfel pentru totdeauna, indiferent cat de mult ne-ar tresalta sufletul de bucurie ca lucrurile sa fie altfel, indiferent cat de mult ne-am dori ca acest gen de “evenimente” sa se intample altora si nu noua (de ce tocmai noua?), fara a realiza egoismul debordant de care dam dovada, fara a ne pasa foarte mult de suferintele si necazurile altora atata timp cat noi suntem ok…Acestei categorii, pe care am numit-o eu altii, nu le-ar ramane decat sa-si hraneasca sufletul cu amintiri, sa traiasca cu speranta ca incercarile acestea ar putea reusi a-i intari pentru urmatoarele batalii/tragedii, ar putea sa-i apropie mai mult de cei dragi pe care din fericire inca ii mai mare are alaturi, ar putea sa-i “ajute” in a-si exprima sentimentele fata de ei, cat se mai pot bucura inca de acest privilegiu si nu dupa… dupa... habar nu avem ce mai conteaza si ce anume nu, dincolo de… in mod sigur nu mai conteaza nimic!
Sper doar ca acolo, undeva, sa existe cineva, ceva mai presus de noi care are un plan bine pus la punct pentru fiecare, pentru tot ceea ce se intampla…unii il numesc Dumnezeu, altii Iehova, Alah…Oricare are ar fi numele Lui, nerelevant desigur, sper din rasputeri sa aiba “argumente” intemeiate pentru toate aceste strategii, pentru tot ce se intampla cu noi si cu cei dragi noua…

E usor a sfatui desigur, a incuraja, a imbarbata, dar e greu si sfasietor de dureros a fi incercat de astfel de momente…Norocosi sunt cei straini de ele : unii, adica…cei care se dau batuti si care simt ca orice modalitate de a lupta cu suferinta de neconceput ce-i invaluie se transforma intr-o bucurie de nedescris, bucurie deplina ce le ofera portia de visare de care au mare nevoie pentru a avea totusi un motiv intemeiat in a merge mai departe, un motiv intemeiat pentru care sa traiasca cu cei dragi alaturi.

E revoltator de trist ca singura arma alternativa ti-e plansul, jelirea, dar e foarte important ca sprijinul, umarul pe care sa o faci, sa fie acolo prezent, sa nu fii, sa nu te simti singur in aceasta durere nemarginita… e o lupta grea pe care o duci cu tine, pentru a ramane asa cum sunt si altii, insa concentrandu-te permanent a te mentine in perimetrul crudei realitati, a nu te pierde precum se pierd unii...

Dumnezeu sa-i ierte pe toti cei plecati si odihneasca-se-n pace sufletele lor!