...

Îţi mai aduci aminte...

"Îţi mai aduci aminte marea aflatã pururea de gardã,
Îţi mai aduci aminte plopii tremurãtori din ţãrmul ei,
Îţi mai aduci aminte zorii când soarele-ncepea sã ardã
Dezmeticindu-ne ce suntem, sau ochii tãi, sau ochii mei?

Îţi mai aduci aminte noaptea ca o hipnozã peste creier,
Îţi mai aduci aminte felul în care ne copilãream,
Îţi mai aduci aminte rolul de somnifer al unui greier,
Îţi mai aduci aminte sarea ce se cristaliza pe geam?

Îţi mai aduci aminte totul, tãceri urmate de cuvinte,
Îţi mai aduci aminte plânsul locomotivelor în gãri,
Îţi mai aduci aminte faptul cã eu nu-mi mai aduc aminte,
Îţi mai aduci aminte moartea cu-nfãţişarea unei mãri?

Eu am uitat de-atâta noapte întregul vis ce mã-mbãtase
Senzaţiile ei în creier mi le usuc ca pe idei,
Şi cer sã vinã gunoierii s-o ia şi-n pace sã mã lase,
Ca sã-mi aduc aminte munţii din toate-adâncurile ei."

("Îţi mai aduci aminte" - Adrian Păunescu)

Coşmar

“Mi-e trupu-n primejdii, rabinul se scoală,
întinde o mână, cu alta măsoară
şi lutul din sânge cu-o forţă brutală
se naşte, tot creşte şi mă înconjoară.

Buclaţi stau nerozii de viermi şi apasă,
pe trupul meu alb e culoare de humă,
golemul priveşte şi faţa-i hidoasă
se-apleacă spre chipu-mi şi vine furtună.

Eu ţip însă trupul îmi pare de piatră,
mă strigă şi luna şi cerul mă strigă,
iar mâna mea albă devine albastră
doi ochi de golem tot încep să mă frigă.

De sus o lumină învie-o cărare
şi-o pasăre albă se-aruncă pe frunte,
cu aripa-i caldă sărută şi moare
pe braţele mele subţiri şi cărunte.

Pe frunte sărutul mai dăinuie încă
chiar dacă în clocot îmi fierbe blestemul,
nu-i nimeni aicea, doar ploaia pe-o stâncă
îşi face loc neted să-nece golemul.”

(“Coşmar” - Mirela Burhuc)